Era mijlocul lunii decembrie. Ne pregateam de ultimul modul din anul acesta, si ultima mea munca din anul acesta. Caut cuvintele, dar tot nu gasesc, ca sa descriu, ce era in mine inainte de acest modul. Nu pot sa zic, ca eram ingrijorata, poate mai mult se potriveste, ca nu aveam iluzii, stiam, ca o sa fie greu. Cand stii ca ceva o sa fie greu, te pregatesti intr-un fel. Nu printr-o tehnica, ci in suflet. Intri pe usa fara speranta, ca poate totusi, totusi o sa fie usor. Nu are cum sa fie. Nu avea cum sa fie, dupa criza ce a zguduit Romania la alegeri. Stateam in cerc, pregatita sa aud orice, ca se poate intampla orice. Ca oamenii nu vor veni, sau vor veni, dar nu vor sta, sau ca o sa fie tensiune toate cele patru zile, sau, sau, sau… Si au venit. Toti care au putut, au venit. Unii doar ca sa se arate, altii ca sa fie lasati in pace, altii nici nu stiau, de ce, altii vroiau mult sa vina, abia asteptau, ca pe o oaza, ca pe o gura de aer curat. In prima dimineata era o atmosfera grea, cu tristete, tensiune, dezamagire, nedumerire, si as putea continua lista emotiilor grele care erau prezente in grup. Cu mici exceptii cam aici era toata grupa. Nu ma asteptam sa fie altfel. De fapt, daca ar fi fost altfel, ar fi insemnat, ca antenele mele prind ce sa intampla in jurul meu intr-un mod foarte fals.Chiar faptul, ca nu ma asteptam sa fie altfel, si nici nu aveam asteptarea, sa reusim sa transformam aceste emotii grele, mi-au dat putere. Eram pregatita de greul, asumandu-mi, ca poate acum se pune la incercare in practica teoria PIV-ul si a nivelelor de constienta. Oare putem sa ne uitam unii in ochii celuilalt? Putem vedea durerea? Putem vedea sufletul gol? Putem sa ne deschidem inimile? Putem sa ne recunoastem in ciuda a tot ce s-a intamplat si sa ne bucuram unii de altii, in ciuda a tot ce s-a intamplat?
Putem iubi?
Timpul trecea. Fiecare clipa petrecuta impreuna ne deschidea incet-incet. Eu nu vroiam absolut nimic, nu aveam nici o ambitie, eram pregatita sa pierd cativa oameni, jumatate de grupa, sau intreaga grupa, sau munca mea mult iubita. Eram constienta, ca nimic nu este in mainile mele. Nu am control asupra a ce se intampla in inimile si in sufletele oamenilor si nici nu am nici cea mai mica dorinta de a-l avea. Inima insa ma durea. Iubeam cursantii cu inima sfasiata. Iubeam cu o iubire dureroasa, prin rana imensa ce au lasat evenimentele si pe inima mea. Duminica, ultima zi din cele patru a fost cea mai intensa. Am povestit despre diferenta de a conduce din constienta de grup sau al copilului; din cel al egoului sau adolescentului si din cel al inimii sau al adultului. Cred ca ceva s-a rearanjat in toata grupa. Poate au inteles, ce inseamna intr-adevar sa nu vrei nimic de la grup, doar sa fi acolo, ca toata lumea sa poate sa existe: in unicitatea si in frumusetea ei.
Cursul acesta poate da foarte putin mainii: mainii, care vrea sa prinda si sa tina hamul in mana. Insa, experienta mea este, ca face ceva cu inimile noastre, iar consecintele acestei faceri sunt schimbari majore in ceea ce priveste atitudinea noastra fata de noi insine, de ceilalti, de lume si de viata. Nu eu, nu noi facem cursul, ci fix opusul: cursul ne face pe noi, in masura in care suntem pregatiti sa ne oferim acestei forte transformative.
Farul PIV – procesul de integrare a vietii