În cei cinci ani și ceva de când m-am așezat pe scaunul psihoterapeutului, am învățat (pe calea grea, dar necesară) să recunosc tentația labirintului.
Am învățat (din frustrare, îngrijorare, nerăbdare, dezamăgire și îndoială) că dacă eu și clientul intrăm împreună în labirintul „problemei” lui,
Reflexiile Claudiei Găgeanu după prima supervizare cu Edó Gergely
În pregătirea mea formală de psihoterapeut, am fost îndrumați să ajutăm pacienții să își conștientizeze furia, revolta și supărarea pe care le-au simțit și încă le mai simt față de părinții lor,
„Eu lucrez cu tine, iar tu lucrezi cu fetița din tine. Eu nu pot lucra cu fetița din tine”, a spus Edo într-un interviu inițial, înaintea unei constelații PIV la care asistam din cerc, de pe scaunul martorului.
Mi-a stat mintea în loc.
Copilul încă e unul cu sentimentele sale. La fel cum e unul cu mama sa, sau cu persoana care o înlocuiește pe ea. El are nevoie de simbioză, pentru că emoțional încă nu e independent. Acesta este foarte bine explicat printr-o imagine minunată dată de Wilfried Nelles: la fel cum înainte de naștere corpul copilului este încă la mama sa,
Copilul nu își dorește nimic altceva, decât să fie iubit.
Nimic altceva.
Dacă acesta nu este, pentru el nimic nu este.
Inexistența e.
Existența pentru el înseamnă dragoste.
Face orice, pentru a fi iubit și acceptat.
Învață bine.