Anul acesta, Școala de vară de Constelații Fenomenologice Nelles Institut Transilvania cu titlul Identitatea și iluziile modernității, a avut loc într-un spațiu deosebit, Posticum, Oradea. Întreaga pensiune a avut un farmec aparte, mult lemn, multă verdeață și parcă de peste tot străbatea un aer zen. Nimic nu era forțat și totul era într-o armonie simplă cu natura, întreg procesul fenomenologic devenind inefabil și misterios, ca forța ce ne împinge în propria noastră viață, pentru că realitatea este experimentată așa cum este. Nimic nu este rău, nimic nu este bun! Și așa este! Viața se experimentează pe sine prin noi înșine. Doar noi avem această nesăbuită idee să vrem împotriva la ceea ce viața are rezervat pentru noi. Ne simțim foarte importanți și plini de sentimentul că ne putem controla destinul, viața, pe cei dragi….și o vreme poate că merge…
Consider că ar fi util să descriu puțin spațiu arhitectural al sălii de curs pentru că are o estetică spirituală, aproape sacră, care aduce influențe gotice reinterpretate într-o manieră modernă, minimalistă.
Elementul central e fereastra gotică reinterpretată. E o fereastra dominantă, realizată într-un arc ogival, tipic arhitecturii gotice, dar este completată de un cerc central și compartimentări geometrice moderne, ceea ce îi conferă un caracter sincretic, între tradiție și modernitate. Această combinație de ogivă (simbol al ascensiunii spirituale) și cerc (simbol al perfecțiunii, unității și infinitului) sugerează o fuziune între spiritualitate verticală și echilibru interior. Fereastra capătă astfel o funcție simbolică pe parcursul constelațiilor. Poziționarea ferestrei și dimensiunea ei sugerează un altar de lumină naturală. Este probabil gândită să fie un punct focal pentru meditație, reflecție sau ceremonii, având în vedere orga ce flanchează sala. Lumina naturală care pătrunde prin această fereastră conturează o ambianță sacră, care schimbă energia spațiului în funcție de momentul zilei. La anumite ore lumina cade pe podea, construind jocuri de lumini și umbre ce te invită și mai mult la reflecție.
Să înaintez, totuși, și să trec la tavanul boltit din lemn care îmi dădea impresia de organicitate și căldură. E realizat din lambriuri de lemn și grinzi arcuite și amintește de tavanele zonei centrale dintr-o biserică gotică sau chiar a unei bazilici romane.
La nivel de materialitate, lemnul expus creează o ambiantă caldă, pământească, ce contrastează dar și completează albul pereților și lumina filtrată pe soliditatea maroului pardoselii din scânduri de lemn. Dă un sentiment de organic protector. Unii spuneau că seamănă cu o carapace, alții cu o bărcă întoarsă, frecvent întâlnit în simbolismul arhitectural sacru (barca salvării, arca lui Noe, etc.). Pentru mine a fost extrem de asemănător cu cutia toracică a balenei care l-a înghițit pe Iona lui Sorescu, dacă țin cont de scopul sosirii mele/noastre (a cursanților) aici.
Deși nu e o biserică propriu-zisă, spațiul aduce a arhitectura sacră creștină, reinterpretată într-un limbaj postmodern minimalist, numai bun pentru comuniune liniștită cu propriul sine și cu universul. Această sală poate fi descrisă ca o „capelă modernă” sau un „templu interior contemporan” cu o sonoritate aparte testată în timpul constelațiilor prin fredonarea unor fragmente de melodii de către reprezentanți amplificate miraculos. Iar ca o confirmare a scopului acustic, sala e flancată de o orgă albastră ca cerul de vară, care era suficientă să te relaxeze prin ea însăși.
Este, cumva, un spațiu cu potențial terapeutic, în același timp artistic și spiritual, în care omul nu este copleșit de opulență, ci încurajat la reflecție prin tăcere, lumină, și echilibru.
Dacă mă gândesc din nou la Iona lui Sorescu și tema centrală – identitatea fragilă a omului modern și mirajul iluzoriu al progresului, acestea nu se pot deconstrui pentru o renaștere decât condamnați la existență și prezenți în același timp în propriul sine, până la decizia de a ne spinteca propriul piept și expune propriile angoase spre eliberare în câmpul atât de favorabil al acestui spațiu.
Călătoria interioară a fiecăruia a început de mult, dar cu fiecare constelație, proces terapeutic, timp cu noi, cărți citite, experiențe de viață mai mult sau mai puțin traumatice, pendulându-ne între tragism și ironie, ne dezbrăcăm progresiv de iluzii și ne descoperim pe noi dincolo de limite fizice și metafizice, cu toată zestrea ancestrală, în toată simplitatea și sacralitatea în același timp, a noastră, a fiecărui curajos prezent.
Participând la astfel de retrageri, alegem să ieșim din ciclul absurd al sorții omului modern la care unicitatea dispare în favoarea unei false identități golite de sens și de profunzime. Și ne asumăm riscul să devenim niște oameni simpli, predestinați unei existențe conștiente, într-o dorință profundă de a înțelege viața și rolul său în lume. Da, nu e ușor să cauți sens. Implică solitudine, izolare pentru a te curăța de iluziile lumii actuale…și doar gândiți-vă cât de greu e pentru unii să stea cu ei când nu simt nimic dincolo de ceea ce se vede….
Așa că Posticum a fost pentru câteva zile burta balenei și ne-a permis explorarea temelor profunde precum conținerea datului existențial, a destinului, a singurătății, a absurdul existenței și căutarea sensului vieții fiecăruia, sub bagheta unor însoțitori de bord ca Edó Gergely , Ruedi Eggerschiler, Anne Petersen și bineînțeles, carismaticul Paco Alfonsin cu care am făcut o călătorie de conștientizare a propriului corp, culminând cu o piesă de teatru one-man show, care concretiza într-un mod artistic universul interior și călătoria către sine a omului modern. Piesa acestuia a reușit să mă facă să plâng și nu am fost singura, în ciuda faptului că a fost susținută în 3-5 limbi. Travaliul emoțional al lui Paco te captiva până acolo unde limbile devin una, ca și în constelații. Un fel de turnul Babel, dar care unește și vindecă, după cum ne-a povestit Edó din reflecțiile ei.
Tot ceea ce s-a desfășurat în cadrul acestei Școli de Vară a fost mai mult decât un simplu program educațional sau o succesiune de sesiuni terapeutice. A fost o desfășurare de sensuri și semnificații, o întâlnire între ceea ce este arhetipal și ceea ce este profund personal, între sacru și profan. A fost un spațiu în care, pentru câteva zile, am renunțat la logica eficienței și a productivității moderne, în favoarea unei intuiției interioare, tăcute, dar revelatoare. Am fost în același timp martori și creatori ai propriei deveniri.
Această suspendare a timpului cotidian ne-a permis să ne apropiem de un timp interior, un timp al devenirii lente, în care nu suntem grăbiți să „rezolvăm” nimic, ci doar să fim martorii propriei ființări. Poate că acesta ar trebui să fie luxul suprem al omului modern: nu opulența materială, imaginea, ci permisiunea de a simți, de a contempla, de a fi cu adevărat prezent în sine și în lume.
Azi ne-am întors, fiecare în realitatea sa cotidiană, poate puțin mai goi de iluzii, dar cu o conștiință mai rotundă, mai blândă, mai conectată la esențial. Ne întoarcem nu pentru a schimba lumea, ci poate doar felul în care o privim. Și, în acest gest aparent minor, se naște o adevărată revoluție tăcută. Pentru că, până la urmă, călătoria nu s-a încheiat. Ceea ce s-a întâmplat la Posticum este doar o intersecție a drumurilor noastre, o paranteză în timp care ne amintește că suntem mai mult decât rolurile noastre sociale, decât identitățile noastre performante sau decât așteptările care ni se pun în brațe. Suntem ființe aflate în devenire, într-un continuu dans cu misterul existenței.
Și poate că, tocmai prin acest dans, învățăm că adevărata identitate nu e ceva ce „deținem”, ci ceva ce trăim, moment de moment, în autenticitate, fragilitate și curaj.
Plec din această experiență cu recunoștință tăcută și profundă, greu de cuprins în cuvinte, dar vie în fiecare celulă a ființei mele. Le mulțumesc tuturor celor care au făcut posibilă această călătorie – organizatori, facilitatori, colegi de drum, martori și oglinzi în același timp.
Îi mulțumesc lui Edó Gergely pentru prezența blândă și claritatea ghidajului, lui Ruedi Eggerschiler pentru rigoarea afectuoasă, jucăușă și totodată autentică a prezenței sale, lui Anne Petersen pentru profunzimea emoțională, creativitate și ochiul atent la nevăzut, lui Paco Alfonsin pentru curajul cu care își întrupează propriul adevăr artistic și ne încurajează, prin el, să o facem și noi. Și bineînțeles, nu în ultimul rând și lui Zsolt Sütő pentru stăruința de a imortaliza viața și trăitorii ei. Pozele puse, imi aparțin. Ale lui, abia le aștept!
Mulțumesc fiecărui participant care, prin prezența sa autentică, a contribuit la energia vie a acestui câmp fenomenologic – un câmp de transfigurare și naștere a sensului pentru fiecare în ritmul lui, ritm pe care nu îl putem forța prin voință!
Mulțumesc și spațiului – Posticum – pentru tăcerea lui fertilă, pentru lemnul care ne-a ținut și cerul care ne-a inspirat. A fost mai mult decât un cadru: a fost un co-participant, un container al devenirii noastre.
Și poate, mai ales, mulțumesc vieții pentru că ne-a adus aici împreună, în acest punct de intersecție, unde iluziile s-au destrămat (sau măcar o parte), iar ceea ce a rămas a fost o formă mai simplă, mai umană, mai adevărată a noastră.
Recunoștința e, poate, forma cea mai tăcută și profundă a iubirii. Iar iubirea adevărată nu se proclamă, ci se simte și se duce mai departe, în lume, ca o lumină discretă, dar constantă.
Belegan Crenguța: Despre Școala de vară de Constelații Fenomenologice la Nelles-Institut Transylvania