Într-una dintre marile întâlniri cu Wilfried Nelles, la un curs cu vreo 50 de oameni, începutul a fost inedit, altfel decât, pesemne, ca ne așteptam oricare dintre noi.
În timp ce toți asteptam cu inimile deschise să ascultăm ce are să ne spună, el ca introducere a tăcut. Și a tăcut. Și a tăcut.
Și în timp ce tăcea, ceva nou, altfel decât ne-am fi așteptat se întâmpla și cu noi.
Era liniște.
Liniște că nici nu îndrăzneam să imi mai privesc așteptările.
Pixul minții pregătit să ia notițe de la izvorul înțelepciunii a încremenit împreună cu mine, cu ceilati suspendați intr-un timp nemăsurabil.
Țin minte că ochii mi se învârteau ca niște limbi de ceasornic pe cifrele mari așezate pe spațiul dintre noi, simboluri ale evoluției conștiinței noastre.
1, 2, 3, 4, 5, 6, 7
7,6, 5, 4, 3, 2, 1
Nimic din ce știam nu mai avea sens si totuși, totul dintr-odată, într-o nouă dimensiune în acea sală, împreună cu alți 50 de oameni imersati intr-o liniște neanunțata ne ghida spre un mare sens.
Mintea căuta să facă ceva, să analizeze, să anticipeze, sa se prefacă că înțelege.
Si Wilfried, pe scaun, in fata noastră, tăcea.
Într-un târziu a spart linistea și a numit ceea ce se-ntâmplă.
„Nu-mi vine să spun nimic”
Și a mai tăcut o vreme.
Nu știu cât.
Îmi și imaginam cum o să stam așa ore bune în tăcere. Și începuse să nu mă mai preocupe asta.
Apoi a afirmat încă o dată că orice propoziție ce îi vine în minte, nu e suficient de puternică să o poată spune.
Apoi a început ușor, ca un vapor ce se urnește din loc să ne vorbească despre liniște.
„In liniște suntem toți egali.
Liniștea a fost aici înaintea noastră și va fi și după ce noi, oamenii, animalele, plantele, oceanele, planeta nu va mai fi”
Cred ca a fost cel mai adevărat moment trăit în vreun curs vreodată.
Cea mai puternică dovadă despre cum e sa lucrezi fenomenologic.
Fără pregătire, fără slide-uri, fără un refren memorat de dinainte.
Să fii congruent, fidel ție însuți, rezistând impulsului de a demonstra ceva, cuiva.
Acum imi dau seama că despre altceva voiam să povestesc aici. Tot din acea zi.
Dar memoria mi-a adus la suprafață acest curaj de a fi tu însuți.
Wilfred a exemplificat acest curaj prin toate modurile posibile.
Să taci în fața a 50 de oameni care așteaptă cu sufletul la gură e o dovadă vie a lucrului din aici și acum ce presupune ” sa te orientezi in funcție de tine” .
Si, pe scurt, ce voiam să spun (planificat, sic!) despre învățători:
Ne povestea despre relația lui cu Bert Hellinger. Că de la ucenicie, au ajuns sa fie buni prieteni.
Despre entuziasmul cu care a vrut să îmbogățească cu propriile idei modelul Constelațiilor familiale.
Si despre dezamăgirea pe care a trăit-o atunci când soția lui Bert Hellinger și-a asumat ideile pe care le propusese el cu atâta entuziasm și el, Bert Hellinger nu a făcut nimic să împiedice această „fraudă”.
Din această durere, după mult timp de frământări, a fermentat apoi noul model al Procesului de Integrare a Vieții (L.I.P.) care propune într-o manieră fenomenologica să privești din „aici si acum” la tot ce a fost și să spui DA, făcând pace cu trecutul.
Iată cum, oamenii din trecutul nostru care ne-au prilejuit trădari și suferințe pot fi intr-o perspectivă mai largă catalizatorii cei mai importanți ai evoluției noastre.
Wilfried i-a fost astfel foarte recunoscător lui Bert Hellinger și soției lui, pentru tot ce a primit cu învățăturile și „trădările” toate.
Altfel, cel mai probabil nu s-ar fi născut niciodată modelul Constelațiilor Fenomenologice.
Gergely Edó, poate nu ar mai fi învățat special limba germană să riște totul ca să plece la formare în Germania la Willfried Nelles, și noi, nu am fi fost atinși de această măreție a acestei mișcări profunde.
Când am realizat ca suntem primii români adunați organic de către minunata Edó din toate colțurile țării care au prilejul aici, acasă să fim in contact cu marele Wilfried, am fost pentru prima dată atinsă de cel mai inalt sentiment de recunoștința pe care l-am trăit vreodată.
Și poate nu e clar ce e atât de special in această abordare.
Simplu spus, ai de-a face cu oameni care au curajul de a fi ei înșiși.
Și asta modifica ceva, inevitabil și in noi, umilii învățăcei.
La ultima poză de grup cu Wilfried, mi-am îndoit genunchii să se vadă și cei din spate.
Wilfred a remarcat imediat:
” Nu, nu. Nu e (ne)voie să te faci mai mică decât ești!”
Florentina Ungureanu Mitrea: În liniște suntem toți egali