În timp ce pe vremuri totul se putea vinde cu ajutorul sexului, acum emoțiile sunt la modă. Aparent, toată lumea suferă din cauza faptului că nu a reușit să-și trăiască așa cum trebuie emoțiile acumulate. Așa se desfășoară marele spectacol isteric, iar cu cât emoțiile sunt eliberate și primesc spațiu deschis de mai multe ori, cu atât apare o nevoie mai mare de a le ventila, de a le trăi din nou și din nou. Dacă o emoție blocată este trăită și integrată într-un adult, atunci aceasta își găsește cu adevărat locul, nu mai este nevoie de festivaluri emoționale narcisiste.
Chiar și Jung a ajuns la concluzia că există sentimente care nu reprezintă altceva decât o adaptare greșită la realitate. Realitatea, de exemplu, în România, este că nicăieri altundeva în Europa nu există un nivel atât de ridicat de analfabetism, de oameni necivilizați și de lipsă de cultură. Acesta este un teren propice perfect pentru manifestarea sentimentelor, iar acest lucru merge mână în mână cu gândirea magică, cu mișcarea zeilor arhetipici, cu sentimentul de a fi ales și așa mai departe. În procesul de integrare a vieții, la nivel colectiv, aceasta corespunde conștiinței de grup, iar la nivel individual, conștiinței copilărești. Emoțiile au o importanță decisivă acolo unde gândirea nu s-a format încă. Unde nu există încă un adult care gândește, acolo există iresponsabilitate. Copilul nu este responsabil pentru emoțiile sale, nu are încă auto-reflecție. Auto-reflecția este deja un nivel mai conștient.
Terapiile care îi readuc pe oameni la această stare de conștiință unitară, de tip șamanic-magic, oferă căi foarte tentante. Ele întăresc comportamentul de respingere și acuzare, în care altcineva este „cel rău”. Clientul bun se poate odihni în sfârșit în brațele părintești și mângâietoare ale terapeutului și ale grupului, fără a trebui să-și asume nicio responsabilitate pentru prostiile sale. Faptul că își revarsă emoțiile oricând, asupra oricui, înseamnă doar că poate trăi în sfârșit liber ceea ce a trebuit să reprime, iar dacă cineva se supără pe asta, atunci acea persoană devine imediat cea rea, suprafața perfectă pentru proiecțiile individului care se manifestă „liber”. La fel cum un copil care se dezlănțuie nu se poate liniști singur, ci calmul părintelui este acel spațiu mai mare, adult, de susținere, în care dezlănțuirea se poate potoli, sinele adult al clientului este acel spațiu mai mare, mai matur, în care emoțiile care se dezlănțuie în el se pot potoli. Aceasta este responsabilitatea fiecăruia.
În cadrul PIV – procesului de integrare a vieții, spre deosebire de practica obișnuită din constellările familiale, opresc de la bun început astfel de manifestări emoționale copilărești. Există o diferență între emoția pe care clientul o poate trăi cu adevărat și cea pe care o produce ca o formă de evitare. Responsabilitatea facilitatorului nu este de a deschide spațiul constelației pentru producții, ci pentru integrare. Când se întâmplă acest lucru, clientul își regăsește puterea, integrează ceva și nu mai este nevoie să verifice neîncetat dacă a mers suficient de adânc, dacă nu mai există vreo traumă ascunsă, vreun vechi pachet emoțional cu care ar trebui să lucreze. Integrarea înseamnă asumarea responsabilității. Mă asum pe deplin și nu mai există nimeni acolo, pe care să pot arăta cu degetul. Mă asum pe mine însumi într-o lume nedreaptă, unde de cele mai multe ori nu este ceea ce aș vrea eu, și de acesta nimeni nu este vinovat. Atunci, și numai atunci, distanța dintre ceea ce este și cine sunt începe să se micșoreze. Eu însumi sunt acea realitate, sunt și lumea care mă înconjoară. Sunt copilul acelui timp și spațiu, complet impregnat de spiritul mediului și timpului în care m-am născut, care m-a format și în care trăiesc acum. Lumea și eu nu mai suntem două lucruri diferite, ci unul singur. Majoritatea oamenilor nu știu să se iubească pe sine și nici lumea. Doar în mod condițional. Doar „dacă”. Iar acel „dacă”, oricare ar fi acesta, nu se împlinește niciodată. Știe să iubească doar cel care știe să-și asume pe deplin responsabilitatea. Și anume pentru ceva ce nu-i aparține, căci cine poate afirma că deține propria viață?
Iubirea este posibilă doar în cadrul unei relații, așa că primul lucru pe care trebuie să-l fac este să creez o distanță între mine și sentimentele mele învolburate, să înțeleg că acestea aparțin copilului, nu să mă identific cu ele și să mă las absorbită de frenezia seducătoare a acelui nivel. Iubirea vindecătoare, matură, este mai degrabă rece decât fierbinte. Este ca o briză ușoară și proaspătă în căldura sufocantă. În sfârșit, măcar pentru o clipă, se poate respira, se poate calma.
O joi fericită și pregătire pentru vremurile toride.