Ieri pe neașteptate m-a întrebat mama, dacă mai vreau să mă reîntorc în Peru. Nu, nu prea, eventual i-aș arâta Amazonasul lui Markus, dacă și el și-ar dori acest lucru, îi răspund. Și ar mai fi locuri, unde ai vrea să te duci? Nu, nu prea. De fapt nu au fost atât de multe locuri unde am fost. Prin Europa, și odată în Peru. Adevărat, că de două ori în același an. Nu prea am fost eu un turist ca lumea niciodată. De obicei mergeam în străinătate în vizită la cineva, să învâț sau să lucrez. Și cum trecea timpul, din ce în ce mai mult am devenit din căutătoare o găsitoare. Văd viața în tot ce mă înconjoară, văd arhetipurile în fiecare om, văd sorțile oamenilor, care ajung la mine, văd întregul univers în sinea mea. Des fac poze, pentru că frumusețea mă copleșeste prin natură, prin jocul luminii și al umbrei, prin fețele oamenilor, prin formele obiectelor și ale clădirilor. Toate acestea mă umple de o bucurie de viață, care nu exclude ci conține și durerea de a trăi. Abundența începe de dinăuntru. Iar eu mă simt ca un ulcior mereu plin, care e hrănit de sursă.
Nici nu prea știu, cum am ajuns aici.
Această stare mi-a fost mereu aproape, și atunci, când lucram la negru la șaișpe ani ca să îmi pot cumpăra cărți, și când călătoream fără un ban în lume, și atunci când am plecat singură, fără telefon, cu niște bani în buzunar în Peru, și am ajuns în Amazonas. Dar cred că totuși din sentimentul că ”această stare îmi este aproape” la ”DA, am ajuns acasă, sunt acasă, pentru că eu sunt casa, în mine există casa și asta înseamnă, că mereu am tot ce am nevoie!” mi-a adus munca cu PIV – procesul de integrarea a vieții. M-a ajutat să am încredere și în Bine. Să am încredere în Viață. Să am încredere, că e OK, să mă simt așa în lume și că această experimentare a lumii, a vieții, a locului meu în viață nu e ceva efemeră, ci de fapt aceasta este esența vieții. Sunt în dialog continuu cu tot ce mă înconjoară și e în mine. Îmi vorbesc asfințiturile pictate pe cer în fiecare seară, îmi vorbește bucătăria care se scaldă în razele dimineții, îmi vorbesc oamenii pe stradă despre căutare și gășire, animăluțele acasă despre dependență, fiul meu adolescent despre curaj, soțul meu despre mângăiere, părinții mei despre capăt de drum, surorile mele despre legăturile de sânge, tatăl fiului meu despre sinceritate, prietenii mei despre spațiul sufletului, boala mea despre valoarea sănătății, și așa mai departe, îmi vorbește lumea tot timpul, iar eu ascult copleșită simfonia miraculoasă. Nu trăiesc cu impresia, că e ceva acolo afară, pe care dacă nu îl găsesc, îmi lipsește ceva.
Starea mea generală e completitudinea.
Care e mereu îmbogățită cu ceea ce îmi aduce viața. Am acces la atât de multe informații, la atât de multe feluri de a trăi. Am cunoștințe care trăiesc în cămine moderne ca de vis, alții într-o simbioză cu plantele medicinale și cu casele vechi, alții își construiesc casa din lut, alții fac artă din gunoi reciclat, alții sunt preoți, guru, maeștrii ai meditației, alții fac teatru de ți se taie respirație, stau pe vârful muntelui și crează grădini nemaipomenite, cunosc pădurea aproape la fel de bine ca Wolhleben, sunt maeștrii în arta culinară, se pricep la a transforma sinele din victimă în erou. Am totul, pentru ca reconosc Totul în tot. Și dacă sunt invitată undeva, să țin o prezentare de carte, un seminar, o prelegere, dacă am timp, merg cu drag, și descopăr noi și noi locuri, oameni, lucruri. Dar am încredere, că viața mă duce fix unde trebuie să ajung, și la cei la care trebuie să ajung, fără să îmi fac eu prea multe griji în privința aceasta. Și completitudinea se îmbogățește cu fiecare clipă, care trece, și așa ne umple Viața cu viață, până trăim.
Poza e făcută recent la Cristuru Secuiesc, unde am avut o întălnire cu adolescenți de la casa de copii. Și deși eu am fost acolo invitata, vă invit să vedeți poza dintr-un unghi diferit: radierea de pe fața mea e reflectarea vieților acestor copii minunanți, care în ciuda tuturor traumelor au puterea în fiecare zi de a lupta, de a zice da, de a face un pas după celălalt.