Copilul încă e unul cu sentimentele sale. La fel cum e unul cu mama sa, sau cu persoana care o înlocuiește pe ea. El are nevoie de simbioză, pentru că emoțional încă nu e independent. Acesta este foarte bine explicat printr-o imagine minunată dată de Wilfried Nelles: la fel cum înainte de naștere corpul copilului este încă la mama sa, după naștere sufletul copilului este încă la mama sa.
Mama oferă copilului acea lume sigură, în care copilul poate crește și dezvolta. Aceasta sosire în lumea care îl înconjoară se întâmplă prin sentimente. El comunică prin sentimentele sale cu mediul său, iar acest mediu la început este mic, este cât mama, cât un purtător de bebe, cât o cameră, cât o familie, cât o rudenie, cât o grădiniță, cât o mică comunitate, cât o religie, cât o nație. Atâta el poate cuprinde prin sentimentele sale, cu atâta el se poate identifica. Acesta este primul pas în cunoașterea lumii. Această comunicare, comunicarea prin emoții este întotdeauna intensă, directă și imediată.
Din această simbioză gândirea oferă calea de ieșire. Prin gândurile mele, părerile mele, observațiile mele asupra lucrurilor se creează o distanță între mine și cei cu care am trăit în simbioză până acum. Această distanță e necesară ca să pornim pe calea de a deveni adulți. În același timp această distanță ne îndepărtează și de propriile noastre sentimente, și despre mine însămi mă gândesc, ba chiar și în loc să simt mă gândesc. Gândirea duce la siguranța dată de controlabilitatea lucrurilor, dar necesită renunțarea la siguranța emoțională. Îndată ce un tânăr își trăiește deci emoțiile, apare simultan și frica, că devine din nou copil, devine vulnerabil. Că apare vreun adult de după colț și îi zice ce să facă, cum să simtă și să gândească.
Tânărul deci nu are altă cale decât gândirea. Acesta este totodată o cale singuratică. Simbioza de data aceasta se creează cu propriile mele gânduri despre lume și despre mine însumi. E nevoie de foarte mult timp până tânărul devine destul de adult ca să poată și să îndrăznească să simtă din nou. Ca să poată să lasă realitatea așa cum este ea să treacă prin el, și ca gândirea, ce mai devreme a fost un factor care a contribuit la crearea distanței pentru a deveni adult, să nu devină un obstacol ca o imagine care stă între el și realitate. E nevoie de timp ca să se maturizeze în noi acel adult, care este destul de puternic și sensibil în același timp ca să se poate conecta cu lumea.
Ca să ne putem conecta este nevoie de doi adulți. Până există o simbioză corporală, emoțională, intelectuală, această simbioză este ceea ce este, și nu distanță. Până aceasta e situația, ceva ne ține în sinea ei și ne absoarbe. Imediat ce nu mai e simbioză, pot să am o relație, pentru că celălalt (mama, lumea) e exteriorizat. Abia atunci încep să văd, că mama mea este așa cum este ea, oricum o ador sau o urăsc; că lumea e așa cum e ea, orice cred eu despre ea; că sunt așa cum sunt, orice aș gândi uneori despre mine, acesta sunt eu, și nu altcineva.
O nouă stare sufletească, sau mai bine zis o nouă stare a ființei apare atunci, când suntem de acord cu cine suntem: prezența.