Tentația labirintului, de Claudia Găgeanu

În cei cinci ani și ceva de când m-am așezat pe scaunul psihoterapeutului, am învățat (pe calea grea, dar necesară) să recunosc tentația labirintului.

Am învățat (din frustrare, îngrijorare, nerăbdare, dezamăgire și îndoială) că dacă eu și clientul intrăm împreună în labirintul „problemei” lui, nici eu, nici el, nu vom câștiga niciodată. Eu, cel mult, îi voi câștiga complianța: da, terapeuta știe mai bine, eu ascult de ea (poziția copilului). El sau ea, ce mult, va câștiga sentimentul că are dreptate: da, mi s-a validat viziunea asupra lumii, am convins-o sau am închis-o pe terapeută cu argumente mai solide decât ale ei (poziția adolescentului).

Ce este acest labirint și de ce este el tentant?

Labirintul este întreaga structură mentală și emoțională a clientului (psihicul lui), cea care a proiectat și produs „problema” sau viziunea asupra lumii, de la bun început. Clientul este expert în această structură. El se învârte zi de zi, noapte de noapte, în colțul de labirint în care s-a pierdut. Știe exact de ce o ia la stânga în anumite momente și nu la dreapta. Îmi spune cu precizie cât de înalt e zidul și cât de frig îi e acolo. Știe foarte clar de ce „ar trebui” să o ia încolo și nu încoace. El știe. ”Și aceasta este colivia ta aurită”, cum mi-a spus și mie Edo, în urmă nu cu mult timp.

Pentru psihoterapeuta tânără care am fost și încă sunt în anumite momente, labirintul acesta este tentant. Seamănă cu un quiz, cu un puzzle, cu o problemă de logică (eu, liceana olimpică la logică), un test IQ. Sunt obișnuită să le câștig, să le rezolv, să le iau, să le dovedesc. Părinții și profesorii mi-au zis mereu că sunt deșteaptă. Și aceasta a fost colivia mea aurită.

Iar acum recunosc această tentație din mine însumi. Văd cum pot să alunec în poziția adolescentului, să vreau din nou să câștig, să rezolv, să iau, să dovedesc. Însă ceva miraculos a început să apară, iar creșterea îi este susținută prin trăirile mele din constelații, propriile reflecții și practici sprituale și supervizarea cu Edo. A început să apară Martorul tăcut. Oglinda perfectă. Observatorul detașat. De ceva timp, am început să aud cum viața se cunoaște pe sine prin experiența întrupată a clienților mei. Și a celor dragi mie. Și prin experiența mea. Și atunci, labirintul se dizolvă. Nu trebuie să „încerc” să accept necondiționat. Nu mai există nicio altă percepție posibilă. Nu mai trebuie să „rezolv” nimic. Liniștea din spate deschide ușa creativității spre soluții nebănuite, ușă pe care mintea până atunci o forța până aproape să îi rupă clanța.

Unul din psihologii care mi-au vorbit acum mulți ani despre acest plan al existenței, Kent Hoffman, spune într-un TED talk: „Labirintul este măsluit. Este o minciună. În viața mea nu am întâlnit pe cineva care să ajungă din punctul A în punctul Z. Și dacă reușesc, o iau de la căpăt din punctul A în clipa următoare. Nimeni nu rezolvă labirintul comparației și judecății. Vestea bună este că labirintul nu are nimic de-a face cu cine ești tu cu adevărat. Vestea bună este că sub preșul de la intrare, sau sub labirint, se află cheia. SUB labirint se află cheia.”

Tentația labirintului, de Claudia Găgeanu
Tagged on: