Reflexiile Claudiei Găgeanu după prima supervizare cu Edó Gergely
În pregătirea mea formală de psihoterapeut, am fost îndrumați să ajutăm pacienții să își conștientizeze furia, revolta și supărarea pe care le-au simțit și încă le mai simt față de părinții lor, pentru diferite lucruri pe care aceștia le-au făcut (sau uneori nu le-au făcut) în copilăria lor. Sună logic. Odată ce conștientizezi această furie (pe alocuri reprimată), îți dai seama ce ți-a lipsit în copilărie și poți să îl cauți acum, la vârsta adultă, nu? Poate că da, însă din ce loc interior cauți? Vei căuta tot din locul copilului nedreptățit, dependent, neajutorat, supărat, rănit? Adevărul este că terapia aceasta focalizată pe „Copilul vulnerabil interior” mi-a dat multe bătăi de cap, până să intru în contact cu LIP. Și aici s-a clarificat.
Până să fim adulți, luăm ceea ce am primit de la părinți de-a gata, ca și cum am fi îndreptățiți să le primim. Când nu primim, ne supărăm. Supărarea noastră e un semn că ceva nu ne convine, și încep poveștile despre părinții noștri și copilăria noastră, pe care le ducem mult dincolo de vârsta cronologică a adolescenței. În cabinetul meu aud săptămânal tineri spunând „Mama niciodată nu făcea aia… (de regulă o nevoie a copilului) și de aceea eu acum sunt…”, „Părinții mei sunt de vină, pentru că au făcut aia sau aialaltă”. Iar apoi le observ miriada de comportamente autodistructive, prin care se comportă întocmai ca atunci când erau copii, în viața lor de zi cu zi. Au o boală și nu și-o îngrijesc. Se îmbufnează când partenerul nu le face pe plac. Se așteaptă ca ceilalți să le citească mintea, fără ca ei să exprime ce au nevoie și ce simt. Se izolează dureros când cineva i-a supărat, pentru că „ar fi trebuit să știe că mă doare și să nu o facă”. Îi pedepsesc pe cei dragi cu tăcerea, retragerea, preferința pentru alte persoane. Se alină cu droguri, mâncare, jocuri pe calculator și rețele sociale. În spatele multor acestor comportamente care îi dor pe ei înșiși și pe alții, pacienții mei sunt furioși și răzvrătiți împotriva părintelui. Văd ce nu au primit, fără să vadă ce au primit. Încă nu își percep părintele ca pe un om cu propriul său destin, ci ca pe un instrument de îndeplinire a nevoilor, instrument ce merge perfect sau nu merge deloc. Dacă ar merge perfect, totul ar fi bine. Dacă nu merge perfect, copilul neputincios și dependent intră în panică.
Firește, este important ca ei să intre în contact, de pe poziția adultului care lucrează în psihoterapie, cu această furie și panică trăită de copil. Însă este foarte important ca, după ce o simt și o observă, să o alchimizeze. Adultul poate suporta imperfecțiunea unui alt om, căci nu e neputincios, nu e dependent. El are libertate, resurse, sprijin multiplu. Viața lui este în prezent. Când o relație nu mai are vitalitate, el merge mai departe. Când o slujbă i-a rămas mică, se orientează spre alta. Când o situație îi este toxică, iese din ea sau o schimbă. „Când vezi valoarea a ceva, ai puterea să îl lași, sau ai puterea să continui,” a spus Edo într-o constelație, la un moment dat. Când vezi valoarea căminului din care ai provenit, respectiv că ți-a asigurat viața până ai căpătat puterea de a trăi pe cont propriu, ai puterea să lași sau să continui relații, obiceiuri, slujbe, orașe. Atunci nu mai ești furios și răzvrătit. Ești liber și responsabil. Ce vrei și nu ai, îți faci – nu arăți cu degetul, nu aștepți să ți se facă. Ești adult.
Uneori, încă mai ezit să propun unui pacient să spună „Mulțumesc mamă” sau ”Mulțumesc tată”, căci știu ce amintiri grele poartă în interiorul lui. Însă deja pot să anticipez că, dacă pacientul este pregătit și deschis, această recunoștință îl va înmuia. Am văzut cum emoțiile blocate se topesc, sunt oftate și plânse, sunt eliberate din corp, pe măsură ce furia este alchimizată în recunoștință. Și apoi, cum viața începe să curgă ceva mai fluid prin ei.