I am going to fuck you, bitch! zicea poloneza cu zâmbetul învingător al cuceritorului pe buze, ținăndu-se de băț ca o luptătoare, înainte să intrăm în junglă. Urma să parcurgem o zonă mlăștinoasă, ne-au dat niște bețe lungi, care erau deja pregătite în jurul unui copac. Pășiți calm și precis, persoana care vine după mine să calce fix unde am călcat eu, și așa mai departe, unul în pașii celuilalt, ne dădea instrucțiunea ghidul. Este extrem de important să respectați instrucțiunea, a mai adăugat. Nu ne cunoșteam, era un grup random, ce se întâmplă des la excursii din astea plătite. Erau două fete tinere, cuplul polonez, care de mulți ani locuia în Londra și cu mine. Eram între cele două fete, pășeam silențioase și cu atenție, cum ne-a recomandat ghidul. Nu ne-am uitat în spate, ci ne vedeam de pașii noștrii. Deodată auzeam strigăte. Când ne-am uitat în spate am văzut, că cuplul polonez a rămas în urmă, tipa era până în coapse în mlaștină, prietenul lui încerca să o tragă afară, dar și el era deja până în genunchi absorbit. Nu știm cum s-a întămplat, dar puteam vedea cu ochii noștrii, că se întămpla foarte repede. Ghidul ne-a rugat să stăm pe loc, cu pași rapizi și siguri s-a întors la ei, mai întăi a scos bărbatul afară, pe urmă împreună au scos-o pe tipă, care între-timp ajunsese deja până în brâu în mlaștină. În timp ce era ajutată afară, ieșeau niște înjurături de birjar din gura ei. Noi cu fetele stăteam aproape împietrite. Am putut fi martorii omului imposibil de salvat. Din ghiarele mlaștinii a fost ea salvată, dar din ghiarele și străngerea egoului ei poate nu o să fie niciodată. În timp ce ne uitam nedumeriți la ce se întămpla, ne întrebam terifiați, oare ce ar trebui să se întămple acestei femei, ca aceasta atitudine arogantă în fața vieții să fie transformată în smerenie? După ce a fost scoasă, furia ei tot creștea. Nu putea să îi dea frău liber, pentru că ar fi căzut din nou în mlaștină, însă îl înjura și îl făcea vinovat pe ghid, care era absolut nevinovat. Bietul om doar tăcea, iar eu mă rușinam pentru omul civilizat, modern, alb.
Ieri am urcat în peștera din Sveta Nedjelja, o peșteră cunoscută încă din Neolitic. Prima oară am urcat în 2011, când am venit pentru prima oară pe insulă. Atunci fiul meu avea trei ani, în ultima porțiune îl căram pe spate. Pe urmă am mai condus unul dintre grupele pentru care am ținut aici retragere. Ieri eram doar noi, soțul meu, fiul meu și prietenul lui. Înainte să pornim, le-am zis, că vreau să le fac o invitație. Am zis aproximativ următoarele: Este nebunia omului modern, că vrea să se cațere pe fiecare munte. În trecut oamenii urcau pe munte cu un scop religios, un scop sacru. Niciodată pentru ei, ci să comunice cu zeii, cu Sufletul, să ceară ceva pentru comunitate. Muntele era sacru, des era Marea Mama, ceva mult mai mare ca omul, ceva dincolo de lumea oamenilor. Atitudinea modernă reflectă stupiditatea omului modern, când pornesc pe drum zicând ”I do it”, ”I fuck it”, etc. Omul urcă mizerabil, și coboară și mai mizerabil, cu un ego umflat cât muntele de mare, fără nici-o transformare lăuntrică, fără capacitatea de a iubi mai mult. Așa că vă invit, să căutați ceva în voi, ce duceți cu voi pe munte, de exemplu o rugăciune ce ați învățat de la bunica, o mantră, o dorință pentru voi sau pentru alții, dar dorința, chiar dacă e pentru voi, să arate dincolo de egoul vostru, să aibă legătură și cu alții. Și dacă puteți, păstrați liniștea până urcăm.
După un timp am rămas ultima. Deși era diminață soarele deja bătea puternic, diferența de înălțime o simțeam la fiecare curbă. Mă opream de fiecare dată, când inima începea să bată mai tare. Mă opream, mă uitam împrejur, făceam căteva poze și un filmuleț. Urcam pentru prima oară fără să trebuiască să îmi fac griji pentru fiul meu sau pentru un grup. Eram eu și cărarea. Nu îmi veneau nici mantre, nici rugăciuni. Singura propoziție ce îmi tot venea, ca o uimire, era, oh, cât de slabă sunt! Asta tot repetam cu mirare, cât de slabă sunt! Cât de mic, de firav, de slab e omul! Și e incredibil, că majoritatea încă tot nu înțelege acest lucru. Încă se crede stăpânul lumii și învingătorul naturii. Aceasta este cea mai mare absurditate, cea mai mare iluzie și cea mai mare capcană al omului modern, tehnocrat, cibernetic și materialist. Abisul omului complet deconectat de sursă, de viață, de natura exterioară și interioară, acestea fiind de fapt unul și același lucru. Când am ajuns la peșteră, am dat de statuia Fecioarei Maria. Am văzut statuia aceasta deja de două ori, dar abia acum am văzut tristețea ei. Cunosc această tristețe, îi ziceam, fix ieri am scris despre asta într-o postare. Fără să vreau să scap de această tristețe, ce apare când vezi lumea cum e, când începi să te trezești la realitate fără să ai dorința de-a te întoarce în dulcele adormire, m-am dus mai departe, în susul peșterii, de unde se deschide o priveliște minunată. Acolo i-am găsit pe ai mei într-o liniște naturală, odihnitoare. După ce m-am îmbăiat și eu în această liniște compusă din ciripitul răndunelelor, din orchestra cicadelor, din sunetul clopotelor ce ajungeau la noi din sat, am început să cânt. Mai întâi o mantră, pe urma două, trei cântece populare, favoritele mele. Inima îmi era plină, și lăsam bucuria de a fi, de a cânta, de a fi împreună, de a sărbătorii prezența să umple peștera, să se revarse în afara peșterii, să coboare în sat, să călătorească pe valurile apelor până la țărmuri îndepărtate, prin aripile rândunelelor spre cerurile infinite. Sveta Nedjelja înseamnă duminică sacră. A fost o duminică sacră, într-adevăr.
Cel mai slab dintre pământeni