Cu mami și o plimbare mică întotdeauna e o aventură mare, zicea fiul meu vara trecută. Nu-i așa, îl contraziceam, dar mi-am dat seama, că de fapt așa este. Într-o vreme eram mândră de acest lucru, luam oamenii la o mică plimbare, și făceam până la urmă min. zece kilometrii. Eram aia cool, aia faină, aia îndrăzneață și fitt. Dar după o vreme nu mai vroiam să fiu așa, vroiam să fiu mai normală, mai neînsemnată și mai ștearsă. Mai conformă și mai comună. Noul meu sexepil era că nu sunt deosebită. Așa că cuvintele spuse de fiul meu nu mi-au căzut bine.Mi-am pus intenția, că de acum încolo o să fiu atentă, ca atunci când iau oamenii la plimbare, să nu ne rătăcim (ceea ce mie îmi place mult), dacă nu știu drumul, să ne întoarcem pe unde am venit (ceea ce găsesc plictisitor), drumul să nu fie prea provocător (atunci care-i poanta?), și cam atât. Însă, cum deja puteți ghici, cu cât mă străduiam mai mult, cu atât ieșea mai aiurea. Încep să devin expertă în a mă rătăci cu un grup de oameni în pădurea mică de lângă noi.
Anul trecut nu doar că ne-am rătăcit, dar am ajuns pe un drum unde mergeam în noroi până în genunchi. Oaspeților noștrii din Mauritius și Insulele Azori le-a plăcut. Măcar au experimentat cum e să te pui în pielea bivolilor carpatini. Iar ieri seară am ieșit la o mică plimbare la asfințit, și am ajuns înapoi trei ore mai târziu, bine că aici încă nu sunt urși, că cred că am cam fi făcut pe noi de frică. De altfel plimbarea prin pădure noaptea e la fel de minunată ca și ziua. Te trezește de-a binelea.
Când am ajuns în sfârșit după mai multe ture prin pădure, prin tufișuri și cine știe ce minunății, soțul meu a menționat cuvintele fiului meu din vara trecută. Și așa e, a mai adăugat, cu Edó și o plimbare mică e o aventură mare, și la propriu, și la figurat.
Așa că mă predau, nu mai vreau să pretind nimic, acum știți totul. Rămâne la latitudinea fiecăruia, dacă vrea să meargă cu mine la o mică plimbare.
O plimbare mică, o aventură mare