M-a trezit un vis, erau constelatii la cursul meu de formare, dar deodata unul dintre participanti a zis, ar dori ca una dintre colege sa ii conduca o constelatie. Desi ingrijorata, totusi am fost de acord cu acest lucru, si deaodata s-a inceput un fel de teatru, erau multi reprezentanti in constelatie, chiar si copii, tot timpul se miscau rapid si brusc, copii au si dansat, la un moment dat a aparut si un muzician care canta la vioara, un altul canta ceva muzica populara in timp ce se intindea pe o masa fix ca intr-o carciuma, tipa, care trebuia sa conduca constelatiile statea o vreme in mijlocul salii cu un caiet si un pix, dar pe urma a disparut, iar cand au aparut oamenii cu felii mari de paine si carnati si slana, au inchis usa din sticla in fata mea si m-au exclus complet din constelatie. Era momentul, cand m-am dus inapoi in sala. Era liniste, doar clientul, facilitatoarea si inca o persoana stateau intr-un colt al salii si tocmai vroiau sa se apuce de evaluarea constelatiei.
Aici m-am trezit din vis, si ma gandeam, na, ce chestie, mai dur nu putea sa imi arate acest vis, ce NU este constelatia. Nu este teatru, clar. Nici macar nu seamana cu teatrul. Nu e regizat de facilitator, nu e jucat nici un rol de catre reprezentant, si nu incercam sa cream un show, ca lumea se poate pleca satula acasa zicandu-si, na, asta da distractie, traire, experienta spirituala / terapeutica. La o constelatie care lucreaza cu sufletul, ego-ul se retrage de la sine. Nici nu-i trece prin minte sa vrea sa preia rolul principal, sa faca scene. Cu cat sufletul poate sa fie in prim plan, cu atat mai banala poate sa para o constelatie. Nimic iesit din comun, nimic special. Sufletul e comun, viata comuna a mea si a ta, a noastra a tuturor. Egoul e special, vrea sa fie observat, sa fie bagat in seama.
„Ce urma lasa soimii-n zbor?
Ce urma, pestii-n apa lor?
Sa fii cat muntii de voinic,
Ori cat un pumn sa fii de mic,
Cararea mea si-a tuturor
E tot nimic!
Ca tot ce esti si tot ce poti,
Parere-i tot daca socoti
De mori tarziu ori mori curand,
De mori satul, ori mori flamand,
Totuna e! Si rand pe rand
Ne ducem toti!”
~ George Cosbuc ~